Novodari, Romania. photo


At the Năvodari Camp


For Irina, who went to the Năvodari camp

by Daniel Dragomirescu

One of the dreams I had cherished for a long time when I was a child was to go the mountains or the seaside, since in the places I had visited with my family I had not seen and was not going to see anything more worthwhile than the hills in Gostinari, across the river Argeș, and the large Pustnicu lake near the Pasărea Monastery. Yet my father did not possess the means to make this dream become reality. Neither he nor my mother had been able to afford, not for as long as they had been married, to go to the mountains or the seaside. When she was in a good mood, my mother would dream romantically of a hiking trip in the mountains with ONT Carpați and sometimes she used to speak about it with dad, while he was listening and nodding continuously, without saying either yes or no. The only one who had somehow managed to go on a trip to the mountains (on a cart to Vidra, and from there by taking a few local trains) in order to go to Herculane for a treatment against lumbago, had been Grandad, probably after he had managed to get a discounted ticket from the Pensioneers’ Fund.

My father could not afford a vacation to the seaside, yet by using his influence as head of the financial office in Vidra, he miraculously managed to get a place for me in the Năvodari camp, where I was going to be sent in July together with a group of district students from the primary school. And also miraculously (for this never happened again afterwards), he managed to arrange that my little brother should be sent to the preventorium in Țigănești, even if this did not mean either the mountains or the seaside. My brother had caught a severe lung disease and had been hospitalized for months until he managed to recover, yet he had some sequelae, which still required medical care. It was a great success! Neither my stay at the seaside, nor my brother’s, would have cost my dad a fortune, it was a bargain for his poor man’s budget, who dreamt of being able to buy a motor bicycle in the distant future.

I have no idea if my brother was enjoying the prospect of being sent to that preventorium, where he was going to be given shots and pills for almost three weeks, but for myself, with the image of the Năvodari camp in my mind day and night, I was ecstatic. My father shared my enthusiasm, as he was content that at least I would be going to see the sea, which he had never seen. With an almost childish enthusiasm, he described the anticipated journey on the train and used to say, delightedly, that I was going to cross Anghel Saligny’s bridge at Cernavodă and see from above, from the carriage window, the blue-waved Danube flowing under the mighty bridge. He did not tell me anything about the Sea, since he did not know what it looked like in reality. He had seen the Danube once, in his youth, when he had gone to Silistra for the conscription and it had left an indelible impression on him.

My mum was happy for me, too. As soon as she found out from Dad that I was going on a journey, she started, thoroughly and thriftily, to prepare everything she thought I would need for the Năvodari camp. I don’t think that she ever again showed so much energy, devotion and resourcefulness as she did during that summer, in order to prepare me for a trip or a camp, for the simple reason that there was never again any opportunity to send me on a trip or camp at the end of school. That was the astral hour of her maternal vocation. A few weeks before my departure she was ready with a whole travelling wardrobe, made up of a thousand little things that I could not miss for the world: pairs of socks, undershirts, panties, handkerchiefs, T-shirts, sandals, flip-flops, and what not. To protect my head against sunstroke: a jockey cap with a straight visor and a dark blue beret with a huge lightning rod. To clean my teeth (although I did not use to do it), a brand new “Cristal” tube of pink-colored toothpaste, and a toothbrush made of pig bristles. To wash my hands and my face (although, again, I was not quite a fan of doing that), a blue bar of soap shaped like a goose egg, nice-smelling, the “Azur” brand, which my father had declared the best from the RPR. It cost a bit more than the Cheia soap, but it was worth it. I was also endowed with a round tin box of Nivea cream, which I could hardly find a use for, a telescopic glass made of plastic rings, which could fit into a pocket, and even a transparent ball-point pen my father had brought from the Sample Fair in Bucharest and a notebook, for when I was going to get bored.

During the few weeks of intense preparations, my trousseau was completed by my mum, who had taken to sewing since my grandma had made her a present of her own Gritzner sewing machine, with other useful clothes, among which was a pair of flannelette pajamas and one of dark colored shorts made of a new material that had just appeared on the market and was called ‘anti-dirt’, which was, of course, useful for somebody like myself who enjoyed bathing in the street dust, and used to like to pour it on my head with an evil pleasure. She also sewed for me a couple of handkerchiefs with undulating margins, and on all these things, made by herself or bought before, she took care to embroider the initials of my name and surname. I can still see her in my mind’s eye, kneeling by the bed each night, sewing my initials again and again with a blue, brown or black thread on shirts, panties, socks, handkerchiefs, pajamas and what not, under the light of a gas lamp, while I was sitting behind her, watching her sew. As for my dad, who did not use to sew at the sewing machine, he did not forget to mention my future trip to Năvodari on every occasion, whose double climax was represented, profoundly, by the crossing of the Danube and Anghel Saligny’s bridge.

The more I wished to go on that journey, the longer the waiting seemed. My father’s stories about seeing the Danube, Saligny’s bridge and everything else were not enough and I was burning with anticipation. I wanted to see myself on that train once and for all.

The day I had waited for so long eventually came. The train for Năvodari did not, of course, leave from the Vidra station, which was close to us. It was, I think, at that time, a special train for students, which left from the North Station early in the morning. In order to get to the North Station in time, I don’t remember whether we left home at daybreak, with the bus that took the commuters and the vegetable-sellers to the city, or if we left on the evening of the previous night and spent the night at the place of one of our relatives in the city, yet this is not very important. What is important is that on the morning of the Z day, my mum, my dad and I, loaded with luggage and emotion, were scurrying through the wide hall of the station, beautifully paved with small square coffee-colored slabs and with a stained glass roof that made up a celestial mosaic, very impressive in the eyes of the provincials who came and left the capital of the country.

We were not late, on the contrary. We even had time for other things: I ate a Eugenia biscuit from a stall, my dad smoked a cigarette and my mum cooled herself with a glass of lemonade. So that I should not be thirsty on the train, my mum took care to buy and stuff into my pockets a few packets of mints, while my dad announced the moment of my meeting with Anghel Saligny’s bridge was getting closer. I started running on the platform, thinking that the only train there would be the Cernavodă one, waiting for us, yet when I was faced with the tens of engines belonging to the tens of trains stationed on different platforms and I saw the bustling passengers who were coming and leaving, I stopped, disoriented. My mum could not fare better, either, yet my dad had received exact directions and was able to see us without any hesitation towards platform one, to the left, where our special train was indeed stationed. Some groups of students had already got in and were looking for their seats in the compartments, other groups of children in pioneer uniforms were getting in or waiting to get into the carriages, under the care of some supervisors with an authoritarian air, all dressed up in dark blue tailored suits and wearing pins in their lapels. Neither I nor my mother had any idea what our supervisor, the one who promised to take me with her group to the seaside, looked like. My father knew her, of course, and after seeing her at the door of a carriage, not far from where we were, left us at the end of the platform and went to let her know we had arrived.

A deep emotion overwhelmed me then, and I could see myself in the train carriage crossing the Danube on Anghel Saligny’s bridge as in a heroic apotheosis. A great dream, which had become even greater, was about to come true. My father, smiling courteously, greeted the supervisor and started telling her something. Things had been arranged a long time before my departure for the camp, and I was waiting for my father to hand me over to the supervisor, wishing me a pleasant journey and a nice stay in Năvodari. What else was there to wait for?

However, fate willed it otherwise. The supervisor, who had promised to take me in her group to the Năvodari camp, refused to keep her promise on the grounds that I was not of school age yet, although she had known it well before. All my mum’s thorough preparations and my hopes of seeing the sea were ruined that very morning.  Not because of nature’s blind forces, but because people who lack reason and empathy can be more dangerous.

Editor’s note:  This story is included in Daniel Dragomirescu’s book in progress Oameni şi marionete. Men and Puppets.
RAGAZINE is the first American journal to publish an excerpt. 



În tabără la Năvodari

Pentru Irina, care a fost în tabără la Năvodari


Unul dintre visele dragi ale copilăriei mele a fost, multă vreme, să merg la munte sau la mare, fiindcă prin locurile pe unde mă perindasem cu familia noastră nu văzusem şi nici n-aveam să văd nimic mai de seamă decât dealurile de la Gostinari, de peste Argeş, şi nici o apă mai mare decât lacul Pustnicu, de la Mănăstirea Pasărea. Însă cu mijloacele de care dispunea tata, acesta vis părea hărăzit să rămână un vis, şi atâta tot. Nici el şi nici mama nu putuseră să-şi permită vreodată, de când se căsătoriseră, să meargă la mare sau la munte. Când era în toane bune, mama visa romanţios la o drumeţie prin munţi cu ONT Carpaţi şi îi vorbea uneori lui tata despre asta, iar tata o asculta dând din cap şi fără să zică nici da nici ba. Singurul care reuşise, cum-necum, să facă o drumeţie la munte (cu căruţa până la Vidra, apoi cu mai multe trenuri personale), ca să ajungă la Băile Herculane pentru un tratament contra durerilor de şale, fusese Bunicul, probabil după ce obţinuse un bilet cu tarif redus de la Casa de Pensii.

Tata nu putea să-şi permită un concediu la mare, dar folosindu-se de mica lui influenţă ca şef de birou la secţia financiară din Vidra, a reuşit în mod miraculos să obţină pentru mine un loc în tabără la Năvodari, unde urma să fiu trimis prin iulie împreună cu un grup de şcolari din clasele primare ale raionului. Şi tot în mod miraculos (căci lucrul acesta nu ni s-a mai întâmplat niciodată după aceea), a reuşit să-i aranjeze şi frăţiorului meu mai mic trimiterea la preventoriul de la Ţigăneşti, chiar dacă asta nu însemna nici mare, nici munte. Fratele meu fusese grav bolnav de plămâni şi stătuse câteva luni bune internat prin spitale până se pusese din nou pe picioare, dar rămăsese cu sechele, care mai necesitau îngrijiri medicale. Era un mare succes! Nici sejurul meu la mare, nici al fratelui meu nu îl costau pe tata mai nimic; chilipir pentru buzunarul lui de om sărac, care visa să-şi poată odată şi odată cumpăra o bicicletă cu motor.

Nu ştiu dacă pe fratele meu l-a bucurat aşa de mult vestea trimiterii lui la acel preventoriu, unde aveau să-i facă injecţii şi să-l îndoape cu pastile vreme de vreo trei săptămâni, dar eu unul, cu mirajul taberei de la Năvodari în minte zi şi noapte, nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie. Odată cu mine se bucura şi tata, care avea mulţumirea că măcar mie îmi era dat să văd marea, pe care el nu o văzuse niciodată. Cu un entuziasm aproape copilăresc, el îmi descria cu anticipaţie călătoria pe care urma să o fac cu trenul şi de fiecare dată îmi spunea, plin de încântare, că aveam să trec peste podul lui Anghel Saligny de la Cernavoda şi să văd de sus, pe fereastra vagonului, Dunărea curgând în valuri albastre pe sub acel pod măreţ. Despre Mare nu-mi spunea nimic, fiindcă nu ştia cum arată cu adevărat. Dunărea, în schimb, o văzuse odată, în tinereţe, când fusese la Silistra, la recrutare, şi îi lăsase o amintire de neşters.

Mama se bucura şi ea pentru mine, la rândul ei. Cum a aflat de la tata că mă vor trimite în voiaj, a şi început, cu multă migală şi chibzuinţă, să-mi pregătească tot ce credea că îmi va fi de trebuinţă acolo, în tabără, la Năvodari. Nu cred că vreodată, după aceea, mama a mai desfăşurat atâta energie, abnegaţie şi ingeniozitate ca în acea vară, ca să mă echipeze pentru vreo excursie sau tabără, pentru bunul motiv că niciodată până la sfârşitul şcolii nu s-a mai pus problema trimiterii mele în vreo excursie sau în vreo tabără. A fost momentul astral al vocaţiei sale materne. Cu câteva săptămâni înaintea plecării mele, mi-a pregătit o întreagă garderobă volantă, compusă din o mie şi una de lucruri şi lucruşoare, care nu îmi puteau sub nici o formă lipsi: perechi de şosete, de maiouri, de chiloţei, de batistuţe, de tricouri, de săndăluţe, de papucei, de câte şi mai câte. De pus pe cap, ca să nu mă lovească insolaţia: o şepcuţă de jocheu cu cozoroc drept şi o băscuţă bleumarin cu un paratrăsnet mare. Pentru spălat pe dinţişori (deşi nu aveam obiceiul): un tub nou cu pastă  de culoare roz, marca „Cristal” şi o periuţă din păr de porc. Pentru spălat pe faţă şi pe mâini (deşi, iarăşi, nu prea aveam obiceiul): un săpun albastru, de forma unui ou de găscă, binemirositor, marca „Azur”, pe care tata îl declarase cel mai bun săpun din RPR. Costa cam mult, faţă de săpunul „Cheia”, dar merita banii. Mi s-a mai dat şi o cutiuţă rotundă din tablă cu cremă „Nivea”, care nu ştiam la ce mi-ar fi putut folosi, un pahar din cerculete de plastic care se strângeau unele într-altele şi încăpea într-un buzunar, ba chiar şi un pix transparent adus mai de mult de tata de la Târgul de Mostre din Bucureşti şi un carneţel de mâzgălit, atunci când m-ar fi apucat plictiseala. De-a lungul celor câtorva săptămâni de pregătiri asidue, trusoul meu a fost completat de mama, care, de când bunica îi dăduse maşina ei de cusut Gritzner, se apucase să lucreze croitorie, cu alte piese vestimentare de folos, printre care o pijămăluţă din finet ori diftină şi o pereche de pantalonaşi scurţi de culoare negricioasă dintr-un material nou apărut pe piaţă numit antijeg şi, desigur, foarte bun pentru mine, care mă tăvăleam prin praful de pe uliţă şi îmi turnam uneori şi ţărână, cu pumnul, în cap, cu o plăcere drăcească. Mi-a mai tras la maşină chiar şi nişte batistuţe cu tiv ondulat, şi pe toate lucrurile acestea, făcute de ea în casă ori cumpărate atunci sau mai demult, a cusut cu multă grijă iniţialele numelui meu de botez şi de familie. Parcă o văd cum stătea, seară de seară, îngenuncheată lângă pat, scriindu-mi şi iar scriindu-mi cu aţă albastră, maro sau neagră iniţialele pe cămăşuţe, chiloţei, şoseţele, batistuţe, pijămăluţe şi câte şi mai câte, la lumina lămpii cu gaz, în timp ce eu stăteam în spatele ei şi mă uitam cum coase. În ce-l priveşte pe tata, care nu cosea şi nu trăgea la maşină, el nu uita, de câte ori avea prilejul, să-mi amintească de viitoarea mea călătorie la Năvodari, al cărei dublu punct culminant îl reprezentau în mod abisal: trecerea Dunării şi podul lui Anghel Saligny.

Cu cât dorinţa mea de a pleca în acea călătorie era mai mare, cu atât zilele de aşteptare mi se păreau mai lungi. Asigurările tatei, cum că aveam să văd Dunărea de pe podul lui Saligny şi toate celelalte, nu mă mai mulţumeau şi ardeam de nerăbdare. Voiam să mă văd urcat în tren odată.

A sosit, în sfârşit, şi ziua plecării, cea mult aşteptată. Trenul pentru Năvodari nu pleca, bineînţeles, din gara Vidra, care era aproape de noi. Era un tren special, cred, pentru şcolari, cum era pe atunci, care pleca din Gara de Nord dimineaţa devreme. Ca să ajungem din timp la Gara de Nord, nu mai reţin dacă am plecat de acasă când se lumina de ziuă, cu autobuzul care îi transporta pe navetiştii şi pe ţăranii zarzavagii la oraş sau am plecat din seara zilei precedente şi am dormit peste noapte la una din rudele noastre de la oraş, dar n-are prea mare importanţă. Important este că în dimineaţa zilei Z eu, mama şi cu tata, încărcaţi cu bagaje şi plini de emoţie, păşeam grăbiţi prin largul spaţiu de acces în gară, frumos podit cu pietre de pavaj împărţite în mici pătrăţele de culoarea cafelei cu lapte şi cu acoperişul din sticlă colorată care închipuia un fel de mozaic celest, de mare efect în ochii provincialilor care veneau sau plecau din capitala ţării. N-am fost în întârziere, dimpotrivă. Am avut chiar timp să mănânc, la un chioşc, o eugenie, tata, să pufăie dintr-o ţigară, iar mama, să se răcorească şi ea cu un pahar de limonadă. Ca să nu mă chinuie setea în tren, mama a avut grijă să-mi cumpere şi să-mi pună în buzunar mai multe tuburi cu mentosan, în timp ce tata mă vestea că momentul întrevederii mele cu podul lui Anghel Saligny era aproape. Am luat-o la fugă înainte pe peron, crezând că doar trenul pentru Cernavoda ne aştepta pe noi acolo, dar când m-am pomenit în faţa a zece locomitve de la zece garnituri feroviare trase la zece peroane diferite şi am văzut forfota de pasageri care veneau sau plecau, m-am oprit dezorientat. Nici mama nu ştia să se orienteze mai bine, dar tata primise îndrumări precise şi ne-a condus fără ezitare spre peronul numărul unu, în stânga, unde era tras într-adevăr trenul nostru special. Unele grupe de şcolari deja se urcaseră şi îşi căutau locurile prin compartimente, alte grupe de copii în uniforme de pionieri se urcau sau aşteptau să urce în vagoane, sub îndrumarea unor supraveghetoare cu aer autoritar, îmbrăcate în nişte taioare bleumarin şi cu insigne la rever. Cum arăta supraveghetoarea noastră, cea care se obligase să mă ia şi pe mine cu grupa ei la mare, nici eu, nici mama nu ştiam. Tata însă o ştia şi, după ce a văzut-o în uşa unui vagon, nu departe, ne-a lăsat la capatul peronului şi s-a dus să-i dea de veste că venisem.

În acele clipe m-a copleşit o adâncă emoţie şi m-am văzut în compartimentul de tren trecând Dunărea peste podul lui Anghel Saligny ca într-o apoteoză eroică. Un vis mare, care se făcuse şi mai mare, era pe cale de a deveni realitate. Tata, amabil şi zâmbitor, a salutat-o pe supraveghetoare şi a început să-i spună ceva. Lucrurile fuseseră aranjate cu mult timp înainte în ceea ce privea plecarea mea în tabără, aşa că am aşteptat ca tata să mă dea în primire supraveghetoarei şi să-mi ureze drum bun şi petrecere frumoasă la Năvodari. Ce alt deznodământ ar fi putut urma?

N-a fost să fie, însă, aşa. Supraveghetoarea, care promisese să mă ia cu grupul ei în tabăra de la Năvodari, a refuzat categoric să-şi ţină promisiunea, pe motiv că nu mergeam încă la şcoală, deşi ştia foarte bine acest lucru, fiindcă i se spusese dinainte şi îmi închipui că nu avusese nici o obiecţie. Toate pregătirile atât de laborioase ale mamei şi toate speranţele mele de a vedea marea s-au năruit ca un castel de cărţi de joc în acea dimineaţă, pe peronul gării, dar nu datorită vreunor forţe oarbe ale naturii. Mai nocivi decât aceste forţe putem fi chiar noi, cei înzestraţi cu raţiune şi empatie.



About the Author

Daniel Dragomirescu (12th April 1952, Bucharest) is a Romanian prose and essay writer, translator, editor and journalist. He is a member of the Romanian Writers’ Union. He graduated from the Faculty of Philology of the University of Bucharest. He made his poetic debut in the newspaper “Teleormanul” (Alexandria, 1971) and his prose debut in the newspaper “Păreri tutovene” (Bârlad, 2001) with the short story “Noah’s Ark”.  He is a contributor to “România literară”, “Convorbiri literare”, “Nord literar”, “22 Magazine”, “Memoria”, “Ragazine.CC” and others. In 1988 he handed the short story collection The End of the Night to the publishing house Cartea Românească, which did not publish it. He published the books The Last Rhapsode and Other Stories (editorial debut, 2002), Liviu Rebreanu. The Novelist and his World (2002), Nothing New after the Iron Curtain (2003, a novel), The Red Desert (2004, a novel), The Sign of the Sickle (2007, a novel), The Chronicle of the Teodorescu Family (2008, a novel), Intercultural Horizons (2012, essays), The End of a Dictatorship (2015, articles), The Meeting with Cerberus (2016, short stories), The Intercultural Dictionary (2017). For The Chronicle of the Teodorescu Family he was nominated to the prose award of the Jassy branch of the Writers’ Union in Romania. In 2016 he received the prose award of the magazine “Nord literar” in Baia Mare. Critical references (in volumes): Geo Vasile, Prose and Essay Writers (EuroPress Publishing, Bucharest, 2008), Boris Crăciun, 1500 Romanian Writers (Porţile Orientului Publishing, Jassy, 2010). He is the chief editor of the magazine ”Contemporary Literary Horizons” and a coordinator of the bilingual intercultural series ”Bibliotheca Universalis”.

Translation by Roxana Doncu, The University of Medecine “Carol Davila” Bucharest